Zilnic, in drumul de la Universitate pana la Romana, promenada de seara de la munca pana acasa, dau de acelasi personaj. Este un tip inalt, slab, negricios, mereu cu un clipboard si cu o legitimatie in piept, veridica sau falsa, asta nu stiu…
Omul asta, ca un facut, de fiecare data cand ma vede, isi ia zambetul cel mai candid, face doi pasi mari si imi rasare in cale cu urmatoarea interogatie: Aveti un minut ?. Pentru ca simtul meu civic e mai putin dezvoltat decat talentul de a canta la harpa, arunc un “Nu” scurt , fac o eschiva in stanga si tasnesc spre dreapta……si las in urma mea un ecou: ” E pentru o donatieeeee..”
Pana intr-o seara cand m-am hotarat sa abordez altfel problema…. nu, nu sa ii dau bani, ci m-am gandit la altceva. Il vad, el ma vede, ca intr-un western pornim unul spre celalalt si ne intalnim la jumate. El pregateste aceeasi introducere, eu extrem de obosit il abordez: “Este ca ne intalnim in fiecare seara pe aici ?” si urmeaza dialogul
- Nu stiu, raspunde el demascat si surprins. Nu vreti sa faceti o donatie pentru un copil cu……..
- Iti spun ca in fiecare seara ne intalnim in acelasi loc si acelasi scenariu se petrece. Nu ai observat pana acum ca sunt un bastard, fara inima, snob, care refuza sa te bage in seama, de ce ma mai abordezi ?
-…………
Omul ramane mirat, aproape mut, si eu imi continul drumul nepasator, gandindu-ma la ziua care a trecut.
Sambata il vad iarasi, prima data dupa duelul verbal, ma plasez pe mijlocul trotuarului si merg cat mai agale spre el, omul refuza sa se uite la mine si alearga dupa o doamna. Oare am reusit sa scap de un impostor enervant sau chiar am dat dovada de lipsa de compasiune pentru cei aflati la ananghie ?
